Mărturisirea unui tânăr dascăl

prof. George Mocanu

Părinții și frații mei, știindu-mă excesiv de timid și emotiv, nu mi-au dat prea multe șanse să rămân în învățământ mai mult de câteva săptămâni. Ca să fiu sincer, nici eu nu prea credeam în aptitudinile mele pedagogice. La examenul de absolvire a modulului psihopedagogic am avut un trac îngrozitor peste care n-am trecut decât cu sprijinul moral al bunilor membri ai comisiei de examinare și al unui prieten. A urmat, după absolvirea masterului, titularizarea. Examenul de titularizare a fost un examen pentru care am învățat nu doar cu bucurie, ci și cu o oarecare doză de disperare în suflet. Încă de la început mi-am propus să iau prima notă pe județ pentru a fi în măsură, la culegerea roadelor, să aleg cel dintâi Şcoala Garoafa, școala cea mai apropiată de domiciliul meu dintre toate școlile cu posturi titularizabile la Religie în anul respectiv. Examenul a fost cumplit, fiind susținut după o noapte de insomnie și de ultimă recapitulare generală a materiei de la Dogmatică. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, am reușit să-mi ating obiectivul. A urmat apoi emoția vizitării viitorului meu loc de muncă. La începutul lui septembrie, am poposit în Garoafa pentru prima dată în viața mea. Am sosit cu un taxi, însă drumul mi s-a părut excesiv de lung, așa că am reflectat la o posibilă navetă cu trenul. Consultasem deunăzi harta – binecuvântat fie Google Earth! – și mi se păruse că drumul de fier e cu cel puțin un sfert mai scurt decât artera rutieră, așa încât am luat hotărârea ca la începutul anului școlar să vin cu trenul. Până la începutul anului școlar, totuși, mai era vreme. Am făcut cunoștință cu doamna directoare (o doamnă ce mi-a amintit nostalgic de doamna dirigintă din gimnaziu), cu doamna secretară, apoi cu doamnele profesoare Iuliana Velea, Maria Văetuș și cu doamnele învățătoare Elena Popa, Silvia Trifan și Georgeta Burdușa. M-am cam speriat băgând de seamă că în cancelarie nu mai exista nici un bărbat, dar mi-a venit inima la loc când l-am văzut intrând pe ușă, salvator și tonic, pe Daniel Turcitu. Ţin minte că am fost, ca de obicei, timid și cam stângaci. Apoi am așteptat cu emoție începerea anului școlar.

20170228_152752_resized.jpg

Privind acum în urmă, constat cât de multe amintiri și experiențe s-au adunat în acești ani. Evoc de fiecare dată cu căldură oameni care m-au sprijinit și m-au înțeles în acești ani, oameni care și-au asumat cu modestie și iubire rolul de călăuză spirituală, nu doar pentru elevi, ci și pentru colegii mai tineri și fără experiență. Am învățat foarte mult de la toți colegii mei, chiar dacă observațiile și judecățile lor mi s-au părut, uneori, cam aspre. Am înțeles de la dânșii că școala nu este un simplu loc de trecere în viață prin care, poposind efemer, îți însușești cunoștințe și experiențe, ci un permanent prilej de șlefuire a personalității. Chiar dacă ești profesor ai datoria să înveți laolaltă cu elevii, căci numai așa te poți desăvârși și-ți poți împlini menirea de dascăl. Într-adevăr, m-am străduit și eu să mă transform dintr-un simplu emițător de cunoștințe într-un dascăl adevărat. Faptul că, azi, cei mai mulți copii mă iubesc, mă stimulează să merg mai departe pe acest drum care nu poate fi, după credința mea, decât drumul cel bun. E adevărat că și eu sunt adesea bulversat de schimbările uneori haotice și de neînțeles din învățământ, dar mă străduiesc, cu nădejde în îndreptarea lucrurilor, să mă adaptez. Pentru mine este o mare provocare naveta. Faptul că sunt nevoit să fac un adevărat pelerinaj săptămânal prin satele comunei Garoafa este adesea epuizant. Faptul că la sfârșitul lunii, trăgând linie, constat că nu rămân cu prea mulți bănuți în buzunar de pe urma vitejiei mele profesorale este uneori frustrant. Dar, dincolo de toate aceste neajunsuri, peste tot am întâlnit oameni extraordinari și fiecare zi de școală constituie pentru mine o lecție din care mă străduiesc să trag învățămintele cele mai de folos. Evoc aici cu căldură școlile de la Bizighești și Răchitosu – nu doar pe copii și pe dascăli, ci și instituțiile în sine – unde întotdeauna m-am simțit foarte bine. La Şcoala din Ciușlea, de asemenea, am întâlnit oameni de calitate și elevi extraordinari care mi-au luminat uneori sufletul înnegurat de deprimare. Nu doresc să evoc aici cu resentimente pe elevii cu care nu am avut o relație tocmai plăcută; la început îi acuzam de toate răutățile, dar acum îmi spun că poate comportamentul lor deviant a fost determinat și de nepriceperea mea.

Privind în urmă, deci, constat cu uimire cât de multe amintiri s-au strâns în acești ani. Memorabilă rămâne o aventură disperată prin nămeți, pe drumul dintre Ciușlea și Răchitosu, într-o iarnă de proporții epice când, alături de două colege de la Şcoala Ciușlea, am fost la un pas de a-mi aduce viața jertfă pe altarul învățământului garofean.

Niciodată n-o să uit prima zi de profesorat când, mânat de gândul de a ajunge punctual la festivitatea de deschidere a anului școlar, m-am trezit foarte devreme și la 6.30 m-am înființat pe peronul gării din Focșani. Am urcat într-un personal atât de mizer încât am preferat să stau în picioare, pe culoar. Am trecut peste râul Putna și am privit cu dor și multe așteptări comuna Garoafa. După câteva minute, trenul a oprit în Putna Seacă. Din nefericire, satul văzut din „cer” nu prea se potrivea cu realitatea din teren. Prigonit amarnic de niște câini, chiar pe arhaicul peron invadat de buruieni, n-am mai descoperit ulița care dădea în drumul ce vine dinspre Bătinești. Satul, la o oră așa de matinală, era pustiu și nu aveam pe cine să întreb ce și cum. Pentru că nu era cale de întors și fiind mânat de dorința de a nu întârzia, totuși, la școală m-am aventurat pe o uliță desfundată, făcând slalom printre bălți și noroaie, până când m-am pomenit în plin câmp. Notați că eram la patru ace, în costum, cămașă albă, pantofi dați foarte îngrijit cu cremă, într-un cuvânt eram ferchezuit ca un mire și numai cravata îmi mai lipsea. Şi așa am înotat printr-un lan de porumb înspăimântat la gândul că din clipă în clipă voi fi atacat de un mistreț, de câini sau chiar de tâlhari. La un moment dat mi s-a părut că m-am rătăcit și am intrat în panică. A fost cam rușinos pentru un bărbat așa de bine îmbrăcat să plângă de disperare ca o fetiță în mijlocul câmpului, dar dată fiind situația aproape fără ieșire tânărului cu pricina i se poate trece cu vederea slăbiciunea de o clipă. După vreo oră de rătăcire bezmetică printre lanurile de porumb am ajuns la canalul Siret-Bărăgan și mi-a venit inima la loc. Eram salvat. Am mers pe malul canalului până la șoseaua națioonală și apoi m-am îndreptat târăș-grăbiș spre Garoafa. N-am îndrăznit să intru așa prăfuit în sat, așa că pe podul de peste Putna m-am aranjat cât de cât. Totuși, din punct de vedere moral eram la pământ. La școală am ajuns pe la 9. Festivitatea, din fericire, nu începuse; din acest motiv m-am dus la baie și după un adevărat război cu praful mi-am confecționat o înfățișare decentă. Așa a început anul școlar pentru mine. După aceea au urmat noi emoții, cea mai mare dintre ele fiind determinată de constatarea că majoritatea elevilor din clasele terminale erau mai înalți decât minel m-a tulburat gândul că nu voi putea să-i domin pe acei uriași. Şi, într-adevăr, primul meu an nu a fost deloc simplu. În mai multe rânduri am vrut să renunț, dar datorită sprijinului moral al colegilor am mers mai departe.

Pentru mine, un tânăr absolvent de teologie și litere, catedra a fost încă de la început o provocare. Pornind cu gândul de a obține temporar catedra de religie a Şcolii Garoafa în vederea unei virtuale cariere ecleziastice ori scriitoricești am înțeles, în cele din urmă, că această etapă din viața mea nu e un eveniment cu totul pasager și de importanță minoră, ci, dimpotrivă, un act de responsabilitate și o mare onoare. Astăzi scopul meu este de a mă desăvârși, de a deveni mai bun, de a mă transforma cu adevărat dintr-un profesor într-un dascăl. Îi iubesc pe copii și sunt fericit când văd că și ei mă iubesc. Ieri eram „Profu’”, astăzi sunt „Domnu’ de Religie”; cred că această evoluție este semnificativă.

Anunțuri

Un gând despre &8222;Mărturisirea unui tânăr dascăl&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s